Lupeni Strike of 1929

Wikipedia (en/ro)
Wikipedia (en)
Writer Panait Istrati (second from the right) with the coal miners of Lupeni, while investigating the effects of the government clampdown

The Lupeni strike of 1929 took place on 5 and 6 August 1929 in the mining town of Lupeni, in the Jiu Valley of Transylvania, Romania.

Chronology

[edit]

Near the end of 1928, miners' leaders in the Jiu Valley had begun agitating for an extension of their collective work contract. Their demands included (in conformity with new legislation adopted under international pressure) an eight-hour workday, a 40% raise for those who worked at furnaces and in pits, the provision of food and boots, and an end to children working underground. The two sides could not reach an agreement. A trial ensued, and as the ruling of a court in Deva was not to the miners' liking, they appealed to the High Court of Cassation and Justice.

Also during 1928, the Lupeni miners had organised themselves into an independent union, led by Teodor Munteanu and a certain Moldoveanu. The union was not communist. Its leaders were closely aligned with the National Peasants' Party (PNȚ), which wished to strengthen its relations with workers. (After the strike, the opposition press asserted that the union had very close links with the PNȚ and that its members had taken part in a large electoral demonstration in Alba Iulia in May 1928.) During the first months of labour agitation, the union asked members to await the high court's ruling. However, communist agitators were active in the spring of 1929 in the Jiu Valley,[1] and the workers grew increasingly desperate as their conditions failed to improve and the court's ruling was delayed.

On the morning of 5 August, following a decision by the mine owners not to allow the union to pay each employee a days' wages from its own funds, some 200 workers met and decided to strike. About 3,000 men from the Elena and Victoria mines went on strike, going together to the Carolina and Ștefan mines. The situation quickly spun out of control, and the union leaders told the Deva authorities that they were no longer responsible for their members' actions.

The strikers then decided to occupy the power station controlling the mines' pumping machinery. A radical group went inside, forcing the men there to stop their work, endangering the lives of 200 miners still underground (who had refused to join the strike) and causing a power outage for the entire Jiu Valley. The engineer Radu Nicolau, the power station's manager, told to leave his station, was stabbed when he refused and had to be hospitalised. The other power station employees were forcibly evicted and the guard beaten.

Some authors see these actions as having had an air of sabotage, thus considering it very likely that communist agitators played an important role in radicalising the miners.[1] The local authorities took no action on the first day; indeed there were just 18 gendarmes in the vicinity.

On the morning of 6 August, the leading authorities of Hunedoara County came to Lupeni, accompanied by 80 troops from the 4th frontier guards regiment and some 20 gendarmes. The mining company attempted to start the power station with strike-breakers in order to prevent the mines from being flooded and those underground from being asphyxiated,[2] but the strikers maintained a cordon around the works. (A prosecutor later reported that the men inside the power station were "armed with stakes, iron bars, bludgeons and revolvers and were awaiting the authorities with aggressive poses".) The public prosecutor made a final demand that the strikers withdraw from the power station; the strikers replied with a howl of defiance. Some 40 gendarmes now present advanced, trying to intimidate the strikers. According to later testimony, the workers then threw objects toward the gendarmes, wounding those in the first line.[3] When a striker fired a revolver, the 80 troops fired warning shots into the air. As the miners' aggressiveness was undiminished, the troops fired 78 bullets into the crowd (without orders, as established by an enquiry), some lodging in the power station's chimney. When the firing ceased, dozens of men lay on the ground; the rest, panic-stricken, fled quickly. Work at the station resumed immediately; troops and gendarmes guarded the station and all mine buildings.

Casualties

[edit]

Different sources give different numbers of dead and wounded: 16 dead and 200 wounded;[2] 22 dead and 58 wounded;[4] 30 dead and over a hundred wounded;[5] 32 dead and 56 wounded;[6] 40 dead (including two troops);[7] 58 dead and hundreds wounded.[8]

A more detailed report states that 13 miners died instantly and seven more in the following hours, with 23 hospitalized and seriously wounded. 30 were recorded with light wounds, but others went home undetected. 15 gendarmes were wounded and 10 soldiers, one seriously (knifed in the neck). The chief mechanic at the power station died of his wounds in hospital. Some 40 miners were arrested. On 9 August, the 20 miners (or 22[9]) were buried under tight security, with only their closest relatives allowed to be present; the graves were closely guarded for a time so as to prevent new disturbances. Three miners died in the following days. The government paid the families of those who had been shot.[3]

Reactions

[edit]

After the strike was repressed, various motives were ascribed to it. At the time, the National Peasants' Party (PNȚ) was in power; D.R. Ioanițescu, President of the Chamber of Deputies, blamed the extreme poverty of the underpaid workers and "possibly" Hungarian propagandists. (A majority of the dead were ethnic Hungarians.) Another member of the government blamed the mine directors; he alleged that the repeated refusals of the bosses to yield to the workers' demands and their dismissive assertions that they were led on by provocateurs of the banned Romanian Communist Party had driven them to desperation. Notably, this was not an isolated incident; nineteen strikes had taken place in the Valley between 1924 and 1928.

The Social Democrats, allies of the government, mainly blamed the mine directors but also charged that Communist agitators had misled the workers.

The mines belonged to a group of bankers from the National Liberal Party (the Peasants' bitter rivals), and one of their owners was Gheorghe Tătărescu, a minister in the previous government.

The following commentary appeared in the right-wing newspaper Universul just after the strike: "The troops only did their duty. The fault does not lie with them. They fired. It's a good thing they did so and it's good for people to know that they will fire whenever they receive orders to do so". Later, the chief military and civilian figures responsible for the shooting were removed from their positions as the press came to accept the fact that the strike dealt with poor conditions and was not a communist-led anti-regime action. As early as 9 August, the left-leaning Adevărul wrote: "What happened at Lupeni is a warning for our leaders, who for ten years have divided the country and ruined her economically, everywhere spreading misery, the mother of desperate mass actions".

D.I. Răducanu, the Minister of Labour, went to the Jiu Valley to investigate, and even Nicolae Lupu, a prominent PNȚ politician, pleaded the workers' cause in Parliament. Still, the fear of communist control of the strike had not been unjustified: working conditions in the mines had not been widely reported on before the strike, and Romanian-Soviet relations were quite strained, with the USSR having been involved in the Tatarbunary Uprising five years earlier. In the fall of 1929, because of the anti-strike measures taken, the Comintern branded Prime Minister Iuliu Maniu's government as "fascist".

In the fall of 1929, Panait Istrati, an author and communist sympathiser, wrote, "What happened at Lupeni was not the quelling of a revolt but a hunt for people. The authorities drank till daybreak and gave drink to the soldiers. A drunken prefect fired the first shot after the alarm was sounded. The miners were surrounded and slaughtered, without being given the opportunity to flee; then, when they managed to flee, the frontier guards ran after them, drunk with wine and blood".

Legacy

[edit]

The strike was glorified by the Communist regime as a symbol of the struggle of labour against capitalism. Although the communists' overall role had been small,[10] the regime claimed that the PCR had taken a leading role in it. The history textbook, edited by Mihail Roller, makes no mention of the independent union and claims that the PCR started the strike. It portrays the local authorities as assassins, alleging that the county prefect fired the first shot into a worker's chest. In 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej (who led Romania until 1965) said, "The calling of the Romanian communists penetrated the miners' ranks and showed them the path to the struggle".

The event featured in statues and songs, and Miners' Day was celebrated until 1989 on the first Sunday in August. Additionally, it was portrayed in an award-winning 1962 film (Lupeni 29) starring Lica Gheorghiu [ro], the daughter of Gheorgiu-Dej (and conceived with her in mind). The film, inspired by The Battleship Potemkin, portrayed the event as part of the class struggle and was also directed against the then-disgraced underground party activists; the role of the traitor Lucan was based on Vasile Luca (who participated in the preparations for the strike), fictionalised as the embodiment of human abjectness.[11]

During the Jiu Valley miners' strike of 1977, which started at Lupeni, strikers shouted "Lupeni '29! Lupeni '29!" in an effort to add legitimacy to their cause.[12][13] As late as 1999, the strike still featured in Romanian political discourse, when a press release of the Ministry of Defense (then in the hands of anti-communists), in response to ex-communist former President Ion Iliescu's commemoration of the strike, described it as "a deliberate provocation of the Comintern, which evidently wished to destabilise the Romanian state" and asserted that the army's "energetic intervention" at the time "re-established peace and the rule of law".[14][15]

Notes

[edit]
  1. ^ a b Țiu, "Lupeni..."
  2. ^ a b "16 Rumania Miners Shot by Soldiers", The New York Times, August 7, 1929, p. 9.
  3. ^ a b Țiu, "Masacrul..."
  4. ^ City of Lupeni Archived 2007-03-07 at the Wayback Machine
  5. ^ Jack R. Friedman, "Furtive Selves: Proletarian Contradictions, Self-Presentation, and the Party in 1950s Romania", International Labor and Working-Class History, No. 68, Fall 2005, pp. 9–23
  6. ^ "Bitter Victory for Romanian Miners"
  7. ^ "Riot Death Toll Rises at Rumanian Mine", The New York Times, August 8, 1929, p. 25.
  8. ^ "Other Reports Have 58 Killed", The New York Times, August 7, 1929, p. 9.
  9. ^ "Rush Dead Strikers to Graves in Carts", The New York Times, August 10, 1929, p. 3.
  10. ^ That is, neither the union leaders nor the strikers were communists, and at most the PCR stirred up the miners' sentiments through propaganda.
  11. ^ Tismăneanu, p. 125–26; 296
  12. ^ (in Romanian) Greva minerilor din Valea Jiului, 1977 Archived 2015-09-24 at the Wayback Machine, 22, August 2004.
  13. ^ Deletant, Dennis. Ceaușescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989. 1995: M.E. Sharpe, ISBN 1-56324-633-3
  14. ^ RFE/RL Newsline Vol. 3, No. 153, Part II, 9 August 1999
  15. ^ (in Romanian) "MApN apreciază că prezenţa lui Iliescu la Lupeni este un afront la adresa ostirii Archived 2007-10-10 at the Wayback Machine"

References

[edit]
[edit]
Wikipedia (ro)

Greva minerilor din Lupeni a avut loc în august 1929 ca rezultat al eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați[1] în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă[2] în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind că 68 de mineri au căzut sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist să reprime protestul, dintre care 28 au decedat pe loc, mulți dintre ei împușcați fiind în spate[3].

Context și desfășurare

[modificare | modificare sursă]

Istoria grevelor și mișcărilor sociale din România antebelică arată ca acestea au fost întotdeauna reprimate brutal, guvernul apelând, pe modelul masacrului împotriva țăranilor în 1907[4], la armată și măsuri brutale de reprimare a oricărui protest cu revendicări sociale[5][6]: de exemplu, greva din București în decembrie 1918 a fost reprimată de armată tot cu arme de război (mitraliere, tunuri)[7], greva generală din 1920, care cerea demilitarizarea întreprinderilor și dreptul muncitorilor de a se organiza în sindicate și a face în mod legal grevă fiind și ea neutralizată în mod similar.[8] În materie de reacție la greve, sau la orice protest contra oligarhiei industriale și financiare care voia să acapareze statul și să-l folosească exclusiv întru servirea propriilor ei interese[9], când nu era implicată direct, armata - principala dar nu și singura forță de represiune internă a guvernului - sprijinea acțiunile grupurilor huliganice de extremă dreaptă, care ele încercau spargerea grevelor[10] sau suprimarea libertății presei.[11]

Reacția guvernului la greva de la Lupeni în 1929 n-a fost diferită, în ciuda faptului că pentru prima dată la putere se afla un partid țărănist, și că proprietarii minei erau bancheri și politicieni marcanți ai partidului național liberal. Presa internațională a vremii se făcea ecoul remarcilor unor membri ai guvernului care declarau că proprietarii (directoratul) companiei au refuzat toate revendicările și că acest lucru a fost adesea nejustificat, drept pentru care toată vina o poartă „directoratul” companiei, [12] care se afla în mâinile unor bancheri liberali, printre care și Tătărescu[13]

Pe 5 august 1929 minerii decid sa intre în grevă, conflictul afectând mai mult mine. Prima zi se desfășoară pe fundalul lipsei de reacție din partea forțelor de represiune, asta deși ziua se încheie cu oprirea grupului electric al unui puț (fapt care punea în pericol de inundare galeriile, minerii aflați în subteran riscând în plus sufocarea în lipsa funcționării ventilației) de către elementele radicale ale greviștilor.

A doua zi administrația locală apelează, cum era cutuma, la armată, care deschide focul contra greviștilor deciși să reziste cât timp nu le sunt satisfăcute revendicările, câteva zeci de mineri murind pe loc; presa internațională a vremii vorbește și despre 200 de răniți,[14][15] care și pe patul de spital fiind, sunt păziți de armată, care respinge cu baionetele miile de mineri adunate afară.

Pe 9 august sicriele celor decedați sunt purtate de căruțe de cărat bălegar spre cimitir, armata forțând cortegiul funebru să grăbească pasul.[16] Mulțimea imensă lângă cimitir a fost îndepărtată la mai multe sute de metri, iar la patru ore după înmormântări o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul cu armele în poziție de tragere. După înmormântări, s-a declarat stare de asediu, hotelurile și restaurantele fiind închise, vânzarea de alcool interzisă, toată populația fiind obligată să fie în casă înainte de ora 8 seara.

Există un număr de 25 de dispăruți[17], drept pentru care armata continuă un timp să caute în pădure corpurile răniților grav despre care se știa că s-au refugiat, panicați, acolo, însă fără succes pâna în data de 9 august cel puțin, dată la care încă se mai fac arestări și trenurile cu trupe încă mai sosesc în regiune.

Istoriografia din epoca comunistă a încercat să revendice pentru mișcarea comunistă sau PCR un rol important în protestul minerilor de la Lupeni, iar în contemporaneitatea postcomunistă anumiți istorici români reiau și ei, din motive ideologice opuse, același mit. Istorici occidentali precum Francisco Veiga resping însă teza, arătând că nu e necesară inventarea de motivații și acțiuni politice cât timp motivațiile economice erau mai mult decât suficiente pentru a explica explozia socială, cu atât mai mult cu cât pe eșichierul politic românesc la stânga centrului nu se afla „decât un gol”[18]: în contrast cu situația din unele state occidentale, comuniștii români erau paralizați în mod durabil de represiunea regimului, în plus în cazul conflictului de la Lupeni convinși fiind că este vorba despre o provocare, s-au abținut să sprijine activ greva.[19]

  1. ^ În august 1929 a izbucnit, în importantele mine de la Lupeni, din Transilvania, o grevă violentă, în aparență pentru motive salariale, în care au fost implicați vreo 6 000 de muncitori. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 104.
  2. ^ Se pare că vina pentru conflict nu se află în întregime de partea greviștilor. M. Ioanițescu, președintele Camerei Deputaților, a declarat că atât cauza grevei cât și a tragediei masacrului o reprezintă sărăcia cruntă în care trăiesc muncitorii prost salarizați din Lupeni. - "RIOT DEATH TOLL RISES AT RUMANIAN MINE: Number of Strikers Killed by Soldiers, First Put at 16 Now Said To Be 40", Special Cable to THE NEW YORK TIMES. New York Times (1923-Current file); Aug 8, 1929; ProQuest Historical Newspapers: The New York Times (1851-2009), pg. 25.
  3. ^ Unitățile militare trimise în zonă au făcut uz de arme fără discriminare și în mod brutal: în zece minute au căzut sub gloanțe 68 de mineri, dintre care 28 au murit pe loc, mulți dintre ei fiind loviți în spate. [...] În august 1929 a izbucnit, în importantele mine de la Lupeni, din Transilvania, o grevă violentă, în aparență pentru motive salariale, în care au fost implicați vreo 6 000 de muncitori. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 104.
  4. ^ Brutalitatea polițienească, fără nici o deosebire, împotriva oricărui posibil dușman al ordinii politice stabilite era o practică foarte răspîndită în statul român și în altele asemănătoare din toată Europa, în care regimul liberal-burghez nu era sprijinit de un amplu consens social; […] În România, manifestarea cea mai dramatică fusese omorîrea țăranilor în 1907, dar, fără să se ajungă la astfel de extreme, bătaia, arestările arbitrare, traficul de influență și corupția de tot felul erau probleme de rutină. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 78.
  5. ^ În continuare, aceasta va deveni o practică obișnuită. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 45.
  6. ^ Ajuns la putere, generalul a jucat toate cărțile posibile, de preferință pe cea a represiunii fără menajamente împotriva oricărei manifestații sau revendicări stîngiste sau, pur și simplu, populare. Arbitrajul obligatoriu al conflictelor de muncă și militarizarea căilor ferate au fost simple aproximări ale marii capodopere, adică dezarticularea grevei generale din octombrie 1920, la care a contribuit și cenzura completă; de asemenea armata defila pe străzi cu fanfară, pentru a impresiona. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 47.
  7. ^ […] în decembrie 1918, la București, a fost reprimată prin folosirea masivă a trupelor de pușcași și chiar a mitralierelor și tunurilor mici. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, pp.44-45.
  8. ^ Avînd în vedere pasivitatea germanilor, trupele române au expulzat de pe teritoriul lor resturile armatei ruse, bolșevici sau nu; și, la sfîrșitul războiului, au întors armele, fără șovăire, împotriva mișcării muncitorești, întîia manifestație serioasă desfășurată după război, în decembrie 1918, la București, a fost reprimată prin folosirea masivă a trupelor de pușcași și chiar a mitralierelor și tunurilor mici. Lovitura a fost chiar zdrobitoare în octombrie 1920, cînd a fost neutralizată o grevă generală care sprijinea unele revendicări ale Partidului Socialist Român - demilitarizarea unor întreprinderi, libertatea de organizare și dreptul la grevă; și, în plus, cu această ocazie au fost închiși marea majoritate a liderilor partidului. În continuare, aceasta va deveni o practică obișnuită. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, pp.44-45.
  9. ^ În România, în ianuarie 1922, liberalii au revenit la putere, cîștigînd apoi fără probleme alegerile, două luni mai tîrziu. Nu mai făceau eforturi pentru a ascunde că își propuneau să ia toată puterea în stat și să-1 remodeleze conform nevoilor oligarhiei industriale și financiare. Era un stil politic direct și fără compromisuri, caracteristic și pentru alte epoci, astfel încît părea că „normalitatea” era asigurată și chiar se putea reveni la vechile timpuri de dinainte de război. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 53.
  10. ^ Cu toate acestea, începînd din februarie 1920, grupul a acționat în forță. Cele două acțiuni mai importante sînt încercările de a sparge grevele care paralizau fabrica Regia (Monopolurile Regale ale Statului, de fapt o fabrică pentru tutun) și atelierele feroviare ale orașului Iași. Sînt, în mod esențial, acțiuni provocatoare, dar care dispuneau de sprijinul unor contingente ale armatei. În paralel, au constituit un ajutor în opera de creare a unei mișcări sindicale „albe”: înainte de intervenția de la Regie, 183 de muncitori și funcționari, dintr-un total de o mie de angajați, au semnat actul de constituire a unui astfel de sindicat. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p.48.
  11. ^ Apoi, avînd în vedere că studențimea nu era un adversar prea serios în comparație cu feroviarii, și-au mutat ofensiva în afara sălilor de curs. Întrerupeau spectacolele de teatru cu subiecte insuficient de „patriotice” și ardeau în plină stradă beretele rusești ale studenților de stînga. Curînd presa de această tendință a devenit un obiectiv prioritar; grupul a molestat reporteri și, în primăvara lui 1921, a distrus rotativele ziarului socialist Lumea și patru sute de exemplare ale ziarului au fost arse în plină stradă. - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 52.
  12. ^ Un alt membru al guvernului a declarat că directoratul minelor din Lupeni este în mare parte responsabil de calamitate. Acesta a spus că directoratul a respins pur și simplu toate cererile minerilor, fapt care adesea nu se justifica, aceștia limitându-se să declare doar că minerii sunt infectați de comunism. […] În București se crede că membrilor liberali ai directoratului minelor din Lupeni le convine situația dificilă în care a fost băgat guvernul de acțiunea armatei. - "RIOT DEATH TOLL RISES AT RUMANIAN MINE: Number of Strikers Killed by Soldiers, First Put at 16 Now Said To Be 40", Special Cable to THE NEW YORK TIMES. New York Times (1923-Current file); Aug 8, 1929; ProQuest Historical Newspapers: The New York Times (1851-2009), pg. 25.
  13. ^ Minele Lupeni aparțin unui grup de bănci liberale iar unul dintre directori este Tătărescu, fostul ministru liberal de interne. - "RUSH DEAD STRIKERS TO GRAVES IN CARTS", Wireless to THE NEW YORK TIMES. New York Times (1923-Current file); Aug 10, 1929; ProQuest Historical Newspapers: The New York Times (1851-2009), pg. 3.
  14. ^ Un cordon de militari înconjoară spitalul în care se află mai mult de 2oo de răniți, în timp ce mai multe mii de muncitori care s-au adunat afară au fost alungați cu baionetele. - "RUSH DEAD STRIKERS TO GRAVES IN CARTS", Wireless to THE NEW YORK TIMES. New York Times (1923-Current file); Aug 10, 1929; ProQuest Historical Newspapers: The New York Times (1851-2009), pg. 3.
  15. ^ Masacrul minerilor din Lupeni în 1929. The New York Times: „Scene sfâșietoare. Peste 20 de cadavre au fost puse în care de bălegar și duse în grabă la groapă”, 5 august 2016, Daniel Guță, Adevărul, accesat la 12 septembrie 2016
  16. ^ Cadavrele au fost puse în sicrie rudimentare și încărcate pe căruțe de cărat bălegar care au fost furnizate la ordinul directoratului minelor. Când au apărut carele și sicriele au fost încărcate s-au făcut auzite lamentații amare, cortegiul fiind îndemnat de militari să grăbească pasul. Mulțimea imensă adunată lângă cimitir a fost împinsă înapoi mai multe sute de metri, și la patru ore după înhumarea morților o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul în poziție de tragere. - "RUSH DEAD STRIKERS TO GRAVES IN CARTS", Wireless to THE NEW YORK TIMES. New York Times (1923-Current file); Aug 10, 1929; ProQuest Historical Newspapers: The New York Times (1851-2009), pg. 3.
  17. ^ După înmormântare, ofițeri precedați de toboșari, au citit un ordin prin care se impunea starea de asediu după ora opt seara, ordonând ca toată lumea să fie în casă la acea oră, deși era o seară sufocantă. Toate hotelurile și restaurantele, inclusiv cele ale stațiunii, sunt închise, iar vânzarea de băuturi alcoolice este interzisă până la noi ordine. […] Există știri despre soldați care caută cadavre în păduri, întrucât mulți din cei grav răniți au fugit panicați după deschiderea focului. N-au fost găsite alte cadavre, dar 25 de mineri încă lipsesc de la căminele lor. […] Continuă să se mai facă arestări și trenuri cu trupe încă mai sosesc în regiune. - "RUSH DEAD STRIKERS TO GRAVES IN CARTS", Wireless to THE NEW YORK TIMES. New York Times (1923-Current file); Aug 10, 1929; ProQuest Historical Newspapers: The New York Times (1851-2009), pg. 3.
  18. ^ Cele două mișcări de extremă dreaptă au escaladat poziții luptînd împotriva acestui adversar „solid” în serviciul unor interese socio-economice care aveau nevoie temporar de ele; astfel, deși apăruseră cu foarte puțini ani înainte de mișcarea lui Codreanu, au cîștigat curînd un ascendent față de aceasta care, dimpotrivă, nu a întîlnit la stînga decît un gol." - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, pp. 75-76.
  19. ^ Totuși, conducătorii PCR erau conștienți de pericolele unei beligeranțe active și au menținut o atitudine mai degrabă pragmatică, ceea ce nu ne permite să le atribuim importanța hotărâtoare la Lupeni și în alte conflicte ale epocii, cum o făcea istoriografia românească oficială din perioada comunistă.(Pe atunci comuniștii traversau o perioadă de paralizie cronică, rezultat al loviturilor primite și al slabei capacități de a intra în legătură cu masele muncitorești. Mai mult, după acuzațiile ulterioare ale lui Béla Kún, liderii de atunci s-au abținut să sprijine activ greva, pe care o considerau rezultatul acțiunii unor provocatori. (Vezi Robert R. King, op. cit.; vezi p. 18 și 22. G. D. Jackson, op. cit., pp. 257-265.) - Francisco Veiga, Mistica Ultranaționalismului: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 105.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]


Wikipedia (en/ro)