Roman-Dacian wars

The Dacian Wars (101–102, 105–106) were two military campaigns fought between the Roman Empire and Dacia during Roman Emperor Trajan’s rule. Dacia, an area north of Macedon and Greece and east of the Danube that had been on the Roman agenda since before the days of Caesar when they defeated a Roman army at the Battle of Histria. Directly to the north of Jiu Valley lie the ruins of the Dacian capital of Sarmizegetusa Regia and the six citadel fortresses (Sarmizegetusa, Costești-Blidaru, Piatra Roșie, Costeşti-Cetățuie, Căpâlna and Băniţa) built to protect the capital from the invading legions of Roman Emperor Trajan.

Wikipedia (en/ro)Map of Roman provinces
Wikipedia (en)
Trajan's Dacian Wars
Part of the Dacian Wars

scene on Trajan's Column, possibly describing a battle between legionaries and Dacians.
Date101–102 and 105–106
Ancient Dacia
Result Roman victory
Roman Empire annexes Dacia west of Siret river
Iazyge client kingdom set up in Banat and Oltenia
Roman Empire
Commanders and leaders
Decebalus Trajan
Units involved
Dacian army
200,000 Dacians[4]
Germanic and Sarmatian allies
16 legions (between 150,000 and 175,000 infantry+auxiliary) [4]
Casualties and losses
500,000 prisoners[5][6]

Trajan's Dacian Wars (101–102, 105–106) were two military campaigns fought between the Roman Empire and Dacia during Emperor Trajan's rule. The conflicts were triggered by the constant Dacian threat on the Danubian province of Moesia and also by the increasing need for resources of the economy of the Empire.


Throughout the 1st century, Roman policy dictated that threats from neighbouring nations and provinces were to be contained promptly. Dacia had been on the Roman agenda since before the days of Caesar[7]: 213  when the Dacians defeated a Roman army at the Battle of Histria.[8]: 215 

Domitian's Dacian War had re-established peace with Dacia in 89 AD. However Decebalus used the Roman annual subsidy of 8 million sesterces[9] and craftsmen in trades devoted to both peace and war, and war machines intended to defend the empire's borders to fortify his own defences instead.[10] Despite some co-operation on the diplomatic front with Domitian, Decebalus continued to oppose Rome.[11]

At the time, Rome was suffering from economic difficulties largely brought on by military invasions throughout Europe and in part due to a low gold content in Roman money as directed by Emperor Nero. Confirmed rumors of Dacian gold and other valuable trade resources inflamed the conflict, as did the Dacians' defiant behaviour, as they were "unbowed and unbroken".

Dacian Gold

However, other pressing reasons motivated them to action. Researchers estimate that only ten percent of barbarians such as Spanish and Gallic warriors had access to swords, usually the nobility. By contrast Dacia had rich resources of iron and copper and were prolific metal workers. A large percentage of Dacians owned swords, greatly reducing Rome's military advantage.[12]: 30  Dacia sported 250,000 potential combatants, enough to enable an invasion. It was allied to several of its neighbours and on friendly terms with others that Rome considered enemies. Rome had no concrete defense policy and would not have been able to sustain a war of defense. As such, the new Emperor Trajan, himself an experienced soldier and tactician, began preparing for war. That Dacia was considered a substantial threat can be seen by the fact that Trajan withdrew troops from other borders leaving them dangerously undermanned.[12]: 7–8 

Trajan's First War[edit]

Invasion routes of Trajan 101-102

After gaining the Senate's blessing for war, by 101 Trajan was ready to advance on Dacia. This was a war in which the Roman military's ingenuity and engineering were well demonstrated. The Roman offensive was spearheaded by two legionary columns, marching straight to the heart of Dacia, burning towns and villages en route.[13]Trajan defeated a Dacian army at the Third Battle of Tapae.

In the winter of 101-2, the Roman army under Trajan had been amassed near the later city of Nicopolis ad Istrum at the junction of the Iatrus (Yantra) and the Rositsa rivers in readiness for the attack by the Sarmatian Roxolani tribe from north of the Danube (who were allied to the Dacians), and resulted in a Roman victory for which the city was named.[14][15]

In 102 Decebalus chose to make peace once it became clear that the Roman advance towards Sarmizegetusa was unstoppable.[16] The war had concluded with an important Roman victory and with the establishment of a garrison and an acting governor at Sarmizegetusa.[16] A bridge later known as Trajan's bridge was constructed across the Danube at Drobeta to assist with the legionaries' advance. This bridge, probably the biggest at that time and for centuries to come, was designed by Apollodorus of Damascus and was meant to help the Roman army advance faster in Dacia in case of a future war. According to the peace terms, Decebalus got technical and military reinforcement from the Romans in order to create a powerful allied zone against the dangerous possible expeditions from the northern and eastern territories by hostile migrating peoples. The resources were instead used to rebuild Dacian fortresses and strengthen the army. Soon thereafter Decebalus turned against the Romans once again.

Trajan's Second War[edit]

Trajan's movements 105-106
Ruins of Trajan's Bridge

Following the first war, Decebalus complied with Rome for a time, but was soon inciting revolt among tribes against them and pillaging Roman colonies across the Danube. True to his intrepid and optimistic nature, Trajan rallied his forces in AD 105 for a second war.

Like the first conflict, the second war involved several skirmishes that proved costly to the Roman military. Faced with large numbers of allied tribes, the legions struggled to attain a decisive victory, resulting in a second temporary peace. Eventually, goaded by the behaviour of Decebalus and his repeated violations of the treaty, Rome again brought in reinforcements, took the offensive and prevailed in 105. The next year they gradually conquered the mountain fortress system that surrounded the Dacian capital, Sarmizegetusa.[13] The final decisive battle took place near the walls of Sarmizegetusa, presumably during the summer of 106, with the participation of the legions II Adiutrix and IV Flavia Felix and a detachment (vexillatio) from VI Ferrata.

The Dacians repelled the first attack, but the Romans, helped by a treacherous local nobleman,[who?] found and destroyed the water pipes of the Dacian capital. Running out of water and food the city fell and was razed. Decebalus fled, but was followed by the Roman cavalry and committed suicide rather than submit.[citation needed] Nevertheless, the war went on. Thanks to the treason of a confidant of the Dacian king, Bicilis, the Romans found Decebalus's treasure in the river of Sargesia/Sargetia - a fortune estimated by Carcopino at 165,500 kg of gold and 330,000 kg of silver.[citation needed] The last battle took place at Porolissum (Moigrad).

Conclusion and aftermath[edit]

Fiery battle scene between the Roman and Dacian armies

The conclusion of the Dacian Wars marked a triumph for Rome and its armies. Trajan announced 123 days of celebrations throughout the Empire. Dacia's rich gold mines were secured and it is estimated that Dacia then contributed 700 million Denarii per annum to the Roman economy, providing finance for Rome's future campaigns and assisting with the rapid expansion of Roman towns throughout Europe.[12]: 8  The remains of the mining activities are still visible, especially at Roșia Montană. One hundred thousand male slaves were sent back to Rome; and to discourage future revolts, legions XIII Gemina and V Macedonica were permanently posted in Dacia. The conquered half (southern) of Dacia was annexed, becoming a province while the northern part remained free but never formed a state.

The two wars were notable victories in Rome's extensive expansionist campaigns, gaining Trajan the people's admiration and support. The conclusion of the Dacian Wars marked the beginning of a period of sustained growth and relative peace in Rome. Trajan began extensive building projects and was so prolific in claiming credit that he was given the nickname Ivy. Trajan became an honorable civil leader, improving Rome's civic infrastructure, thereby paving the way for internal growth and reinforcement of the Empire as a whole.

As a consequence of the war, Dacia went through a huge demographic change. In the province of Dacia, out of 3000 identified personal names only 60 were of Dacian, while 2200 were of Roman origin.[17]

...Trajan, after he had subdued Dacia, had transplanted thither an infinite number of men from the whole Roman world, to people the country and the cities; as the land had been exhausted of inhabitants in the long war maintained by Decebalus.

Most of the Dacian population was from now outside Transylvania, known as the Free Dacians, who continuously raided the province allying themselves with the Sarmatians, while the insiders (who were divided up by the Romans to tribes[17]) made at least two rebellions against Roman authority.[19][20]

See also[edit]


Sources and further reading[edit]

  • Le Roux, Patrick (1998). Le Haut-Empire Romain en Occident, d'Auguste aux Sévères (in French). Paris: Seuil. ISBN 978-2-02-025932-3.

Notes and citations[edit]

  1. ^ Pliny the Younger, Epistulae, X, 74.
  2. ^ Cassius Dio, Lucius. History of Rome. p. Book LXVIII.8.
  3. ^ Coarelli, Filippo (1999). La colonna Traiana. Colombo. p. 99. ISBN 8886359349. Retrieved 19 June 2021.
  4. ^ a b Le Roux 1998, p. 73.
  5. ^ Cassius Dio, LXVIII, 14, 4-5.
    Filippo Coarelli, Trajan's column, Roma, 1999, tavv. 164-165 (CI-CII/CXXXVII-CXL) pp. 208-209.
  6. ^ Pliny the younger, Epistulae, VIII, 4, 2.
  7. ^ Goldsworthy, Adrian (2004). In The Name of Rome. London: Orion. ISBN 978-0753817896.
  8. ^ Matyszak, Philip (2004). The Enemies of Rome: From Hannibal to Attila the Hun. London: Thames & Hudson. ISBN 978-0500251249.
  9. ^ Jones (1992), p150.
  10. ^ Salmon, Edward Togo (1936). "Trajan's Conquest of Dacia". Transactions and Proceedings of the American Philological Association. 67. Johns Hopkins University Press: 83–105. doi:10.2307/283229. JSTOR 283229.
  11. ^ "De Imperatoribus Romanis" (Assorted Imperial Battle Descriptions). An Online Encyclopedia of Roman Emperors. Retrieved 2007-11-08.
  12. ^ a b c Schmitz, Michael (2005). The Dacian threat, 101-106 AD. Armidale, New South Wales: Caeros Publishing. ISBN 0-9758445-0-4.
  13. ^ a b Oltean, Ioana A.; Fonte, João (January 2021). "GIS Analysis and Spatial Networking Patterns in Upland Ancient Warfare: The Roman Conquest of Dacia". Geosciences. 11 (1): 17. doi:10.3390/geosciences11010017.
  14. ^ About the Roman frontier on the Lower Danube under Trajan, Ovidiu ŢENTEA, MOESICA ET CHRISTIANA, Studies in Honour of Professor Alexandru Barnea Edited by Adriana Panaite, Romeo Cîrjan and Carol Căpiţă, Muzeul Brăilei, pp. 85-93, ISBN 978-606-654-181-7
  15. ^ Ammianus Marcellinus. 31.5.16
  16. ^ a b Oltean, I. A.; Hanson, W. S. (2017). "Conquest strategy and political discourse: new evidence for the conquest of Dacia from LiDAR analysis at Sarmizegetusa Regia". Journal of Roman Archaeology. 30: 429–446. doi:10.1017/S1047759400074195. ISSN 1047-7594. S2CID 158784696.
  17. ^ a b "The Population: Dacians and Settlers". Retrieved 2022-07-14.
  18. ^ Eutropius: Abridgement of Roman History
  19. ^ Pop, Ioan Aurel (1999). Romanians and Romania: A Brief History. East European monographs. East European Monographs. p. 22. ISBN 978-0-88033-440-2.
  20. ^ Parker, Henry Michael Denne (1958). A history of the Roman world from A.D. 138 to 337. Methuen Publishing. pp. 12–19. ISBN 978-0-416-43690-7.
Wikipedia (ro)
Războaiele daco-romane
Informații generale
Perioadă101- 102 și 105-106
LocDacia antică
RezultatVictorie decisivă a romanilor
DaciaImperiul Roman

Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două războaie între Imperiul Roman și Dacia (Regatul Dac), în timpul domniei împăratului Traian.

Primele ciocniri[modificare | modificare sursă]


În timpul domniei împăratului Domițian, izbucnesc o serie de războaie cu dacii. Conform lui Iordanes, în Getica, goții/geții au încetat alianța „foedus” încheiată cu romanii și au devastat malul Dunării sub comandă lui Duras, nimicind armatele și pe comandanții lor, în provincia Moesia condusă de Agrippa și Oppius Sabinus. Romanii au fost învinși, iar Oppius Sabinus a fost decapitat. "Goții" au năvălit asupra castrelor și orașelor și le-au prădat. Geții, clientelari Romei, ca aliați de nădejde față de amenințările din partea populațiilor germanice și sarmatice, ar fi năvălit din cauza măsurii lui Domițian de reducere a stipendiilor plătite regilor acestora, o măsură determinată de dificultățile economice pe care le traversa imperiul, astfel, subsidiile romane serveau la întărirea unui front. Dacii au trecut Dunărea, pe gheață, în iarnă anilor 85/86, iar Domițian a condus trupele în Illyricum, încredințând comandă armatei lui Cornelius Fuscus, prefect pretorian, unul dintre suporterii împăratului Vespasian în războiul civil din 69 . Armata romană a traversat Dunărea pe un pod de corăbii. Conform lui Suetonius, Domițian a mai condus lupte împotriva chaților (un trib germanic) și împotriva sarmaților. Duras i-a lăsat conducerea lui Diurpaneus, fiind „dibaci în a întinde curse, un bun luptător, știind să aleagă prilejul pentru a-i atacă pe romani și a se retrage la timp”(Cassius Dio).

Domițian a rămas o vreme în orașul Naissus, de unde trimitea la război alți comandanți de armate, dar aceștia nu biruiau armatele geților. Împăratul a decis să separe provincia Moesia, mult prea întinsă că să fie apărată, în Superior și în Inferior. Se baza pe câteva legiuni: I Italica la Novae, V Macedonica la Oescus, VII Claudi la Viminacium, și V Alaudae, precum și trupe auxiliare, astfel, grosul forțelor romane era stabilit spre Oltenia și Banat, pentru a feri Moesia de un atac al dacilor din munți. Punctul slab defensiv roman era în sectorul dobrogean al Dunării. Astfel, dacii au condus cu ușurință atacul. În cursul anului 86, invadatorii daci au fost respinși de peste Dunăre.

Diurpaneus i-a trimis o solie comandantului Fuscus, spunând că va încheia pace dacă Domițian le va ordona romanilor să le dea fiecare, câte doi oboli (Cassius Dio). Fuscus refuză, și orgolios, se aruncă în lupta fără precauție. În primăvară anului 87, armata romană a traversat Dunărea pe un pod de vase, între Vidin și Orlea, urcând pe Olt, deși sunt ipoteze cum că ar fi traversat Dunărea prin Drobeta. Armata romană a înaintat prin zona de dealuri subcarpatice din Mehedinți, trecând râurile Motru și Jiu. Intenționau să traverseze munții prin pasul Vălcan, pentru a se îndrepta spre Sarmizegetusa. Diurpaneus își valorifica calitățile de strateg militar, se retrage din calea armatei romane și îi pregătește o ambuscadă, lăsându-l pe general să se aventureze prin munți. L-a atacat pe neașteptate. Legiunea Legio V Alaudae a fost măcelărită la Tapae, comandantul Cornelius Fuscus ucis, iar tabăra soldaților a fost jefuită. Armele, mașinile de război preluate, stindardul luat de la Cornelius Fuscus au fost găsite abia după primul război daco-roman. De atunci, Diurpaneus a primit numele de „Decebal” ce însemna „un om mai puternic decât zece oameni sălbatici”.


Eșecul dezastruos al generalului Fuscus a produs o puternică panică la Roma. Romanii reiau ofensivă anul următor, la comanda armatei fiind pus Tettius Iulianus, fost consul, general prudent și experimentat, veteran al războaielor de la Dunăre. A ales să înainteze prin Banat. Îi obligă pe soldați să scrie pe scuturi numele lor și ale centurionilor, pentru a-i deosebi pe cei viteji de cei lași. Lupta s-a produs tot la Tapae, învingându-i pe daci. Decebal, pentru că nu putea scăpa cu fuga, s-a trântit la pământ, prefăcându-se mort, fugind în timpul nopții. Temându-se ca romanii să nu ajungă în capitala sa, a poruncit să fie tăiați copaci și puse arme pe trunchiuri, ca romanii să creadă că sunt soldați daci și să se retragă înspăimântați. Locul bătăliei a fost identificat cu Poarta de Fier a Transilvaniei.

Domițian a venit în Pannonia să se lupte cu dacii. Dar între timp, Lucius Antonius Saturninus , comandant al armatei romane în Germania Superior, s-au revoltat. A trimis soli de pace la marcomani ca să ceară sprijin în luptele cu dacii, dar a fost refuzat. Ulterior, împăratul a organizat o expediție de pedepsire împotriva cvazilor și marcomanilor ce i-au sprijinit pe daci. Decebal i-a trimis soli de pace, dar Domițian a poruncit uciderea acestora. A plecat peste Rin unde forțele sale au fost învinse de marcomani.

Fiind presat, Domițian a trimis o solie lui Decebal, îndemnându-l să încheie un tratat de pace. Decebal a primi propunerea, trimițându-i pe Diegis și alți câțiva bărbați, că să-i predea armele și câțiva prizonieri. Diegis a primit o diademă pe cap de la Domițian, iar soldaților le împărți onoruri și bani.

Împăratul Domițian nu și-a permis să-și ia titlul triumfal, dar a sărbătorit un triumf conform lui Statius, în Silvae. Pacea este privită ca un compromis. Decebal, conștient fiind de amenințarea permanentă a populațiilor de sarmați iazygi și roxolani ce trăiau la est de Dacia, precum și de populațiile germanice din nord-vest, a acceptat ușor pacea. A primit ingineri romani care să construiască fortificații defensive. Ca rege aliat al Romei, cu sprijin financiar anual de 8 milioane de sesterți și sprijin militar roman, Decebal putea face față primejdiei, iar în spiritul „foedus”-ului, o trupă romană, condusă de Vellius Rufus, staționa în regatul său pentru o expediție împotriva populațiilor de dincolo de Dacia.

Primul război[modificare | modificare sursă]

Inceputul expeditiei
Arme ale dacilor
Batalia de la Tapae
Predarea dacilor
Traversarea Dunarii

Pe tot parcursul secolului I, strategia politicii romane dicta că amenințările din partea statelor vecine Imperiului să fie eliminate cât mai repede. În ciuda unei oarecare cooperări de natură diplomatică cu Domițian, după o invazie anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Regatul Dac rămăsese prin urmare considerat la Roma ca o puternică amenințare. În acea perioadă, Roma avea de luptat cu problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa, în parte datorate conținutului redus de aur din monedele romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic și despre alte bogații ale acestei țări au contribuit și ele la conflictul romano-dac. Alt motiv a fost cel al poziției strategice a Daciei. Ca urmare, noul împărat Traian, el însuși un soldat și tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război decisiv împotriva Daciei.

La 25 martie 101, împăratul Traian a părăsit Roma și s-a îndreptat cu forțele romane spre Moesia Superior, ce reprezenta baza de pornire a operațiilor militare, după pregătiri de trei ani. Pentru a facilita concentrarea trupelor și legăturile cu Pannonia, a întreprins lucrări. Pe malul drept al Dunării, în clisura Cazanelor, a ordonat tăierea unui drum în stâncă. Pentru a ușura legăturile pe Dunăre, împiedicate de cataractele de la Porțile de Fier, a ordonat săparea unui canal de-a lungul malului drept, între localitățile Șip și Carâtaș din Serbia.

Armata romană era alcătuită din patru legiuni panonice: I, II Adiutrix, XIII și XIV Germina, două legiuni moesice din Moesia Superior: IV Flavia și VII Claudia, trei legiuni moesice din Moesia Inferior: I Italica, V Macedonica, XI Claudia, și altele aduse de la Rin, în total fiind 13-14 legiuni (70 000 de soldați), plus trupele auxiliare că alae și cohortele, dar și formațiuni etnice din rândul altor popoare că mauri, palmireni, asturi. Operațiunile de debarcare erau menținute de flota dunăreană, Classis Flavia Moesica. În total, numărul celor care participau la forța de invazie era de 150 000 de oameni. Comanda trupelor a fost încredințată unor generali și ofițeri veterani, ca Iulius Sabinus, Terentius Scaurinus, Iulius Quadratus Bassus, care vor fi guvernatorii Daciei.

Armata dacilor era alcătuită din 50 000 de soldați, din călăreți ce luptau cu arcuri și pedestrași înarmați cu paloșe curbe - siccae, săbii drepte sau curbe - falces, și aveau că stindard balaurul-draco.

Decebal s-a coalizat cu bastarnii și sarmatii, ba chiar a trimis în dar un sclav regelui Parthiei, Pacorus al II-lea. A trimis soli la nord de Marea Neagră, la sarmați, roxolani și alani pentru a le cere sprijinul.

Armata romană a traversat un pod de vase pe Dunăre după ce au ieșit din poartă cetății Viminacium, traversând Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei a pătruns în Dacia la Dierna-Orșova, înaintând pe valea Cernei și a Timișului, întâlnind prima coloana la Tibiscum. A treia coloană a pătruns prin Drobeta, traversând pe sub munți pe la Cătune, Vartu și Porceni, , urcând apoi pasul Vălcan până la Sarmizegetusa. Erau construite castre, drumuri și poduri pentru a menține siguranță armatei.

Armata romană înainta fără incidente, iar Decebal s-a decis să-i aștepte într-un loc prielnic, la Tapae, unde dacii și-au stabilit tabăra. Conform lui Cassius Dio, Traian primește un sol care îi aduce o ciupercă mare pe care scria cu litere latine că romanii să se retragă. Traian a refuzat dur și a continuat înaintarea. Bătălia decisivă s-a desfășurat la Tapae . Dacii au rezistat în față ofensivei romane, dar, la izbucnirea unei furtuni, aceștia, considerând-o un semn de la zei, au hotărât să se retragă.Din cauza apropierii iernii, Traian a hotărât să aștepte primăvară pentru a-și continua ofensiva asupra Sarmizegetusei. Decebal se retrage spre un cuib de vulturi din munți și rezistă în cetățile întărite cu ziduri de piatră. Unele cetăți sunt ocupate de romani.

În iarna 101-102, Decebal a organizat o diversiune. A trimis trupe dacice împreună cu sarmați, roxolani și burii germanici asupra Dobrogei. Atacurile au surprins garnizoanele romane, iar invadatorii prăduiesc. Traian ordonă participarea la lupta numai a auxilierilor germani. Armata dacă, împreună cu roxolanii și iazigii, a traversat Dunărea înghețată, dar, deoarece nu era destul de frig, gheața s-a rupt sub greutatea lor și mulți au murit în apa înghețată. Traian a plecat cu armata din munți, urmându-i pe daci în Moesia. O prima ciocnire a avut loc în timpul nopții, cu pierderi nesemnificative de ambele părți, și fără un rezultat decisiv. Călăreții roxolani sunt înfrânți. Fiind atacați de pretutindeni, dacii sunt învinși.

Bătălia s-a desfășurat la Adamclisi pe locul unde împăratul va fonda "Orașul Victoriei", purtând numele de Nicopolis ad Istrum. Tratativele eșuează, iar luptele se reiau. Traian a ocupat munții intăriți și a găsit armele, mașinile de război romane și stindardul lui Fuscus. Dacii sunt copleșiți de armata romană, mai numeroasă și dotată cu o tehnică militară adecvată pentru asedierea cetăților. Decebal a trebuit să accepte condițiile impuse în schimbul păcii.

Condițiile păcii au fost următoarele: predarea armelor, mașinilor de război, constructorilor, dezertorilor, distrugerea zidurilor cetăților, retragerea trupelor dacice de pe teritoriul cucerit de romani (Banat, Oltenia), Decebal să devină rege clientelar al Romei, se pierdea politică externă independenta. Traian și-a staționat o oaste romană la Sarmizegetusa, precum și în castre din Banat, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei și în sud-estul Transilvaniei. Adevărata intenție a lui Traian era să transforme Dacia într-o provincie, și astfel, i-a ordonat arhitectului Apollodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre, intre Drobeta și Pontes, două castre. Decebal se pregătea în taină pentru revanșă, inarmandu-și forțele și reconstruindu-și cetățile. A trimis soli la regele parților, precum și la marcomani, cvazi, carpi și costoboci, bastarni, sarmați și roxolani, cerând sprijin.Se estimează că cel mai probabil dacii au avut mai puțin de 20.000 de oameni capabili de luptă împotriva invaziei.

Cel de-al doilea război[modificare | modificare sursă]

Decebal nu respectase acordul, și astfel, Senatul l-a decretat pe Decebal din nou ca "inamic al Romei", iar Traian a pornit cu generalii la un nou război. Trupele romane au părăsit Roma la 4 iunie 105, îmbarcându-se la Brundisium. Traian este întâmpinat de o solie dacă, care îi cere pace. Traian nu acceptă condițiile impuse de regele dac. Decebal însuși a întins o cursa trupelor romane, gata să-l ucidă pe împărat, trimițând dezertori în Moesia. Decebal l-a capturat pe comandantul unei legiuni, Longinus, și l-a obligat să mărturisească planurile împăratului. Longinus nu i-a dezvăluit nimic, iar Decebal a trimis din nou o solie împăratului pentru a cere bani și înapoierea teritoriilor în schimbul eliberării lui Longinus. Traian i-a răspuns prin vorbe îndoielnice că nici nu-l prețuiește, dar nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii mari. Longinus se otrăvește, nu înainte să trimită o scrisoare plină de rugăminți prin intermediul libertului lui Traian. Decebal făgădui lui Traian că-i va da în schimbul libertului trupul lui Longinus și zece prizonieri. Traian refuză să-l trimită pe libert înapoi. Ostilitățile au reizbucnit. Decebal cere pace după ce a observat că mulți nobili-comati daci au trecut de partea romanilor. Traian și trupele romane au traversat Dunărea pe podul construit. În vara anului 105, romanii au atacat Dacia în mai multe direcții: din vest, prin Banat până spre Valea Mureșului și pe valea Apei Orașului; dinspre sud, de la Drobeta, prin pasul Vâlcan, și apoi, pe valea Oltului. Ultimele cetăți sunt treptat cucerite în vara anului 106, printre care și Sarmizegetusa, unde apărătorii rezistă cu înverșunare. Primul atac a fost respins de apărătorii daci. Romanii au bombardat orașul cu armele lor de asediu și, în același timp, au construit o platforma pentru a ușura intrarea în cetate. Ei au încercuit orașul și cu un zid circumvallatio. În cele din urmă, romanii au distrus conductele de apă ale Sarmizegetusei și au obligat pe daci să se predea înainte că să dea foc la oraș. Forțele romane au reușit să între în incinta sacră dacică, unde l-au salutat pe Traian că împărat și apoi au nivelat (distrus) întreagă cetate. Legiunea a IV-a Flavia Felix a staționat acolo pentru a păzi ruinele Sarmizegetusei. Ca urmare a încheierii asediului, Bicilis, un apropiat al lui Decebal, și-a trădat regele și a condus pe romani la comoara dacică, ascunsă sub râul Sargetia.

Decebal și cei scăpați din încercuire sunt urmăriți. Decebal și mulți dintre oamenii săi au scăpat de legiuni în timpul asediului. Ei au fugit spre est, probabil spre fortificația de la Ranisstorum, a cărui localizare exactă nu se mai știe astăzi, doar pentru a fi prinși de către cavaleria romană. Cunoscând tratamentul adesea brutal pe care îl sufereau prizonierii de război luați de romani, se sinucide, în timp ce era urmărit de cavaleria romană, printre aceștia fiind veteranul Tiberius Claudius Maximus. Acesta l-a decapitat. Capul lui Decebal și mâna să dreapta au fost apoi duse lui Traian. Romanii au reorganizat Dacia că pe o provincie romană și au construit o altă capitală la o distanță de 40 kilometri de vechea Sarmizegetusa. Acest centru a fost numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Pierderile suferite în acest război de către daci au fost uriașe, dar armata romană a avut și ea pierderi semnificative în timpul cuceririi Daciei. Romanii distrug cetățile și sanctuarele lor pentru a înăbuși orice rezistență. Victoria împotriva dacilor a fost sărbătorită cu fast la Roma.

Concluzii și urmări[modificare | modificare sursă]

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Traian a anunțat 123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, și se estimează ca Dacia a contribuit atunci cu 700 milioane de dinari pe an la economia romană[1], asigurând surse importante de finanțare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populației masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane și trimisă să lupte la mare distanță de Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului (Dacia romană).

Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic și prin preluarea și extinderea exploatării aurului din Carpații Apuseni, una de creștere economică susținută și de relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcții, îmbunătățind infrastructura Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri interne ulterioare în cadrul imperiului, ca stat unitar și puternic.

Imagini ale conflictelor armate dintre daci și romani (basoreliefuri)[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]